PLOAIA E RUPTA DIN NOI…

Stau intins de-a latul patului, cu capul pe marginea lui oarecum in jos.. pt ca privesc pe spate la oglinda. Am incercat sa urmaresc un film.. intr-o doara ! dar sunt mult prea ingandurat pentru asta. Se aud tunete infundate. Razletze la inceput apoi din ce in ce mai puternic , ca si cum Zeii ar transmite un mesaj celor ce asculta. Ma intreb de ce suntem atat de legati de ploaie ? De fiecare data cand se intuneca si incepe sa tune.. simtim acel ceva.. E sentimentul tipic care se prelinge prin corp, curge prin vene si ne umezeste inspiratia. Ador tunetele desi ma plang mereu de zgomote! dar zgomotele ploii ma calmeaza.. ador sa simt picurii de ploaie desi nu sufar umezeala, spun des ca nu-mi plac ritmurile sacadate dar totusi ascult fiecare picatura de apa ce cade pe tablia de la fereastra, imi plac imaginile clare si focalizate dar .. totusi privesc prin geamul aburit si umed pe de o parte la intreaga lume si forma ei caleidoscopica. Nu stiu daca poate fi catalogat drept melancolie, tristete, veselie, bucurie .. de fapt nu stiu daca exista un cuvant care sa transpuna ceea ce simt.. cel putin eu. E ceva sfant in tot acest proces.. e ca atunci cand faci dragoste.. se aduna norii grei si intunecati si plini de energie apoi urmeaza preludiul .. focos puternic si electrizant , apoi se consuma descarcarea .. mai lin mai aprig mai intens sau mai rarefiat.. si finalul .. poetic reprezentat de o raza de soare, si evident aburii ce ies din pamantul fertil de-acum ! Suntem mare parte Apa.. poate tocmai de asta am mereu impresia ca fiecare ploaie aduna ce e putred in noi si spala constiintele.. am mereu impresia ca apa aceea care se prelinge are viata , am mereu impresia si poate nu ma insel ca ploaia e rupta din noi